Pasii Lui Dumnezeu - poveste cu talc

A fost odata un om care era foarte bun prieten cu Dumnezeu. Mergeau peste tot impreuna si, intotdeauna cand omul se uita in urma lui, vedea pe nisip doua urme de pasi. Ai lui si ai lui Dumnezeu. Asa a fost mult timp si de fiecare data omul vedea doua urme de pasi.

Dar in viata lui au aparut dificultati, probleme si obstacole. Si atunci cand omul privea in urma sa, nu mai vedea decat o pereche de pasi. A asteptat crezand ca lucrurile se vor schimba. Dar in urma lui era mereu o singura urma de pasi. Cand in viata lui au inceput sa se mai linisteasca lucrurile, omul a inceput sa vada din nou doua perechi de pasi. Asa ca l-a intrebat pe Dumnezeu:

- Doamne, cand viata mea era usoara, intotdeauna vedeam in urma mea pasii mei si pasii Tai. Dar cand viata mea a inceput sa devina grea, in urma mea nu se mai vedea decat o pereche de pasi! De ce m-ai lasat Doamne exact atunci cand imi era mai greu?

Dumnezeu l-a privit cu dragoste, apoi i-a raspuns:
- Dragul meu, atunci cand iti era mai greu, eu te-am luat in brate. Urmele pe care le vedeai tu erau ale pasilor mei, nu ale pasilor tai.

De ce tipa oamenii cand sunt suparati? - poveste cu talc

Intr-o zi, un intelept puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:
- De ce tipa oamenii cand sunt suparati?
- Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
- Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? intreba din nou inteleptul.
- Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol.

Maestrul intreba din nou:
- Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?

Niciunul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:
- Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari.

Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.

In final, inteleptul concluziona, zicand:
- Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta, nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, pentru ca va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere.

Mahatma Ghandi

Ultimul biscuite - poveste cu talc

Intr-un aeroport statea o tanara care urma sa faca o calatorie mai lunga. Si-a cumparat de acolo o carte ca sa treaca mai repede timpul si un pachet de biscuiti. S-a asezat pe un scaun, si-a pus bagajele langa ea si s-a apucat sa citeasca. La un moment dat s-a intors sa ia un biscuit din pachetul de langa ea. A observat cu surprindere ca la mica distanta era asezat un domn care citea un ziar si care, fara sa-i ceara permisiunea, a inceput sa ia si el din pachetul de biscuiti.

Cu toate ca s-a simtit indignata, politetea a impiedicat-o sa ii reproseze ca are un comportament nepotrivit. Dar pe masura ce ea lua cate un biscuit, lua si el unul si asta a facut ca pana la urma tanara sa devina foarte nemultumita. Cand a luat din pachet penultimul biscuit, ea s-a intrebat plina de resentimente: “Oare indrazneste sa mi-l ia si pe ultimul?”

Barbatul a luat intr-adevar ultimul biscuit, l-a rupt in doua si i-a oferit zambind cald o jumatate. Simtind ca el a depasit limita bunului simt, tanara s-a ridicat furioasa si s-a indreptat spre un alt colt al salii de asteptare. A deschis geanta ca sa puna inauntru cartea si… spre marea ei surprindere, a vazut inauntru pachetul de biscuiti pe care il cumparase. In acel moment a coplesit-o un sentiment de rusine.

A inteles ca pachetul din care mancase nu era al ei, ci al barbatului care citea ziarul. El a impartit plin de bunatate chiar si ultima bucatica pe care o avea, fara sa se simta indignat, superior sau furios.

MORALA: Oare de cate ori in viata am mancat biscuitii altcuiva? Ar fi mai bine ca inainte sa ne grabim sa-i judecam pe altii sa privim cu atentie in jur… si mai ales in sufletul nostru! Sa dai cand poti, fara sa astepti nimic in schimb, nici macar un multumesc, si sa nu regreti ca ai dat! Cui dai? Cui are nevoie. Cat dai? Intotdeauna mai mult de cat ai primit.

Bradul cel falnic - poveste cu talc

La un batran calugar, a venit intr-o zi un tanar pentru a se spovedi si a-i cere sfat.

Din vorba in vorba, tanarul ii spuse:
- Parinte, sunt un om destul de rau. As vrea sa ma schimb, dar nu pot. Am incercat sa ma schimb dar nu am putut. Totusi eu sper ca dupa ce voi mai creste, voi putea sa ma schimb, nu-i asa?
- Nu, i-a raspuns batranul. Vino cu mine!

L-a dus pe tanar in spatele chiliei, unde incepea padurea, si i-a spus:
- Vezi acest vlastar?
- Da, parinte!
- Smulge-l!
Tanarul a scos bradutul imediat.

Mergand mai departe, calugarul s-a oprit langa un bradut ceva mai inalt, aproape cat un om.
- Acum scoate-l pe acesta.
S-a muncit baiatul cu pomisorul acela, dar cu putin efort a reusit pana la urma sa-l scoata.

Aratandu-i un brad ceva mai mare, calugarul i-a spus:
- Smulge-l acum pe acela.
- Dar e destul de mare, nu pot singur.
- Du-te si mai cheama pe cineva.
Intorcandu-se cu inca 2 prieteni, au tras ce au tras de pom si, cu multa greutate, au reusit, in sfarsit, sa-l scoata.

- Acum scoateti bradul cel falnic de acolo, le spuse calugarul.
- Parinte, dar acela e un copac mare si batran, cu radacini adanc infipte in pamant. Nu am putea nicioadata sa-l smulgem, chiar de-am fi si 100 de oameni.

- Acum vezi, fiule? Si apucaturile rele din suflet sunt la fel! Orice pacat pare la inceput inofensiv si fara mare importanta, dar, cu timpul, prinde radacini in fiinta omului, creste si pune stapanire din ce in ce mai mult pe suflet. Cat este inca mic, il poti scoate si singur. Mai tarziu vei avea nevoie de ajutor, dar fereste-te sa lasi raul sa ti se cuibareasca adanc in suflet, caci atunci nimeni nu va mai putea sa ti-l scoata. Nu amana niciodata sa-ti faci curatenie in viata, mai tarziu va fi mult mai greu.

Castelul vietii tale - poveste cu talc

  
 A fost odată un Senior care hotărâse să facă o excursie prin Europa.
Ajungând în Marea Britanie, din aeroport a cumpărat un ghid de călătorie
ce cuprindea castelele ce pot fi vizitate în M. Britanie, în el fiind
menționate zilele și orele de vizită, uneori acestea fiind foarte
limitate. Pe una dintre paginile ghidului, Seniorul a văzut o ofertă
specială “Castelul Vieții Tale.” Din fotografiile prezentate, castelul
nu este mai bun sau mai rău ca altele… Ghidul mai spune că, din motive
care vor fi anunțate mai târziu, pentru vizitarea castelului nu se
percepe taxa la intrare, ci la ieșire, iar coordonarea zilei și orei
vizitei, urmează a se face individual, la numărul de telefon indicat.
Intrigat de oferta neobișnuită, domnul de cum ajunge la hotel, formează
numărul de telefon și se înțelege cu proprietarul despre data călătoriei.
Totul în lume decurge după anumite legi, era inscripționat la intrarea
în castel, iar la ușă domnul a fost întâmpinat cu foarte multă
amabilitate de către un om îmbrăcat într-o fusta tipic scoțiană, în carouri.
- Ceilalți vizitatori au intrat deja? – se interesează turistul.
- Ceilalți vizitatori??? – se miră omul. Nu, nu mai e nimeni, vizitele în
Castelul nostru se efectuează individual și nici serviciile vreunui ghid nu
oferim.
Nespunând nimic cu referire la programul de lucru, el a început a-i
povesti turistului istoria castelului și a făcut o trecere în revistă a
tuturor lucrurilor notabile ce pot fi admirate acolo: tablourile de pe
pereți, sala cu modele de armuri de lângă intrare, armele din
cameră sub scări, catacombele și camera de tortură din temniță. Când a
terminat povestirea, el i-a înmânat vizitatorului o lingură și a cerut
ca pe parcursul întregii călătorii să țină lingura cu partea concavă în sus.
- Și asta de ce? – a întrebat el nedumerit.
- Astea sunt regulile noastre. Noi nu percepem o taxă de intrare, iar
costul excursiei îl stabilim în felul următor: fiecărui vizitator îi dăm
o lingură, umplută cu nisip fin, în aceasta fiind exact o sută de grame
de nisip, iar fiecare care intră pe tot parcursul vizitei trebuie să
poarte această lingură cu el. După finalul călătoriei, măsurăm nisipul
rămas în lingură, iar pentru fiecare gram lipsă se achită o Liră sterlină …
- Și dacă nu vărs nici un gram?
- Oh, în acest caz, vizita este gratuită.
Vizitatorul a fost surprins și amuzat de o astfel de condiție. Gazda
primitoare a umplut lingura cu nisip și excursia Seniorului a început.
Încrezător în puterea mâinilor sale, el a început să urce încet
treptele, neluându-și privirea de la lingura. În partea de sus, lângă
galeria de tablouri, el a decis să nu meargă, pentru că vântul sufla
puternic și ar putea vărsa nisipul. Se coboară sub scări pentru a ajunge
la sala cu arme militare, însă stând sub scară, își dă seama că, pentru
a ajunge în acea sală, trebuie să sară peste o balustradă. Lucru care nu
i-ar fi pus viața în pericol, dar care la sigur avea să ducă la vărsarea
nisipului din lingură, așa că, se limitează să examineze camera de la
distanță. Pentru același motiv, Seniorul nu a coborât în temniță,
deoarece trebuia să coboare pe niște scări foarte abrupte. Foarte
mulțumit de faptul că a păstrat conținutul din lingură intact, a început
să se îndrepte spre locul de unde și-a început turul. Acolo era așteptat
de persoana în fustă scoțiană, cu o balanță în mână. Seniorul a golit
conținutul din lingură în balanță și așteptată nerăbdător rezultatul.
- Surprinzător, ați pierdut doar jumătate de gram, ceea ce înseamnă că
nu trebuie să plătiți nimic pentru vizita efectuată – spune proprietarul.
- Mulțumesc.
- Ți-a plăcut vizita? – Întrebă la sfârșit omul în fustă.
Turistul, după un moment de ezitare, decide să fie sincer.
- De fapt, nu prea. Tot timpul m-am gândit la nisip și nu am reușit să
examinez ceea ce era în jur meu.
- Foarte regretabil!!… Știi, voi face o excepție pentru tine. Din nou,
voi umple lingura ta, pentru că astea sunt regulile, dar de data asta
uită de nisip, chiar dacă îl verși pe tot, nu vei plăti nimic pentru
vizită. Singura condiție e că trebuie să reușiți în 12 minute, deoarece
după asta trebuie să vină alt vizitator.
Fără a irosi nici un moment, domnul a luat lingura și a fugit spre sala
de lângă antreu, pentru a arunca o privire rapidă la exponatele de
armură. După asta repede a coborât pe scări în temniță, nisipul deja îl
vărsase tot, dar asta nu mai conta. Acolo el nu a petrecut nici un
minut, pentru că timpul se scurgea destul de repede. Repede începe să
alerge spre camera de sub scări, unde erau depozitate armele, dar
aruncând o privire la ceas, și – a dat seama că au trecut deja
unsprezece minute. Timp pentru a vizita camera cu arme nu mai avea, de
aceea se hotărăște să plece spre ieșire, unde era așteptat de proprietar.
- Văd că nu aveți deloc nisip în lingură, lucru ce mă face să cred că,
nefiind obligat să aveți grija nisipului, de data asta excursia v-a plăcut.
Vizitatorul nu a răspuns imediat.
- De fapt, nu – a spus el în cele din urmă – Mă gândeam cum să nu
întârzii, chiar dacă am vărsat tot nisipul, nu am primit nici o plăcere.
Omul în fustă își aprinde pipa și spune:
- Există oameni care trec prin ”Castelul Vieții” lor, încercând să nu
plătească pentru nimic, și nu se pot bucura de această călătorie. Mai
sunt și alții, care întotdeauna sunt grăbiți, pierd repede totul și nu
pot obține plăcere. Puțini înțeleg știința vieții. Ei descoperă fiecare
ungher și se bucură de fiecare moment. Ei știu că trebuie să plătească
pentru tot, dar înțeleg că în viață sunt lucruri pentru care se merită
să plătești. 

Bogatie si saracie - poveste cu talc

Cu mult timp în urmă, a trăit un om atât de norocos că orice îşi dorea, nu trecea mult timp că şi îl obţinea. Norocul pe care îl avea era bazat pe harul său de a vorbi cu ceilalţi, de a da sfaturi, de a se face înţeles şi de a-i îndruma pe calea potrivită pentru fiecare. Era un om hotărât atunci când îşi punea ceva în minte şi nimic nu îl oprea să aibă sau să ajungă acolo unde îşi propunea.

În cei 40 de ani pe care îi avea, agonisise o avere destul de generoasă. Statutul său stârnea invidie atât în rândul celor săraci, cât şi celor bogaţi. Pentru că era conştient de capacităţile sale, nu se temea să-şi risipească avuţia pe orice sufletul său dorea. Astfel, fiecare zi era ca o sărbătoare pentru el. Nu avea nici un fel de griji şi nu se ruşina să arate lucrul ăsta. Fiind preocupat de imaginea şi de statutul său, ajunsese la un moment dat să nu mai ştie să se bucure de lucrurile simple pe care viaţa le oferă gratuit. Încet, încet el devine arogant şi uită că tot ce are este datorită harului cu care a fost înzestrat.

Nu trece mult timp şi iată că pierde toată averea dintr-o prostie: pariază pe tot ce are că în mai puţin de o lună va reuşi să îl convingă pe conducătorul poporului să îi dea puterea de a lua decizii importante în numele său. Bineînţeles că de data asta harul nu l-a ajutat pentru că nu a ştiut să îl folosească în scop nobil. A încercat să profite de capacităţile sale şi a pierdut respectul, încrederea, averea şi toată faima.

Ajuns în această situaţie, oamenii pe care îi credea prietenii lui i-au întors spatele şi l-au dat uitării. A rămas singur şi fără nici un fel de sprijin. Încet, încet a început să cunoască şi partea grea a vieţii. Nu îi venea să creadă prin ce trece şi cât de încrezut a putut să fie. Nu înţelegea de ce i se întâmplă tocmai lui asta. Cum a fost posibil să greşească în aşa hal şi să cadă pe aceeaşi treaptă cu cei săraci care trăiesc modest de pe o zi pe alta.
Nu a avut de ales şi într-un final a acceptat noul său trai. Umblând pe ici, pe colo şi căutând să-şi facă un mic rost, a văzut că există și oameni care nu dau dovadă de egoism. Erau acei oameni pe care îi subestima atunci când avea o poziţie socială bună; oameni care atunci nu aveau valoare în ochii lui.

A realizat mult prea târziu că fiecare merită să fie tratat ca un frate indiferent de educaţie, statut social sau talente. A înţeles că fiecare se naşte pentru un scop anume: să fie cinstit, conştient de capacitățile sale ca să aducă valoare celorlalţi, şi nu să se laude.

A văzut bucurie, zâmbete şi apreciere în rândul celor săraci. A întâlnit oameni cu suflet mare, dispuşi să dea ajutor la nevoie, oameni care nu cer nimic în schimb. A stat la masă cu cei care mulţumesc pentru pâinea pe care o au pe masă şi apreciază fiecare lucru mic de care au parte. S-a veselit împreună cu cei bolnavi care sunt mai fericiţi decât cei care nu îşi pot cumpăra cele mai la modă lucruri. A trăit în sărăcie cele mai frumoase momente pe care în perioada sa de bogăţie nu le-a avut. A înţeles că sunt o mulţime de lucruri valoroase pe care toţi banii din lume nu le pot cumpăra și că este o adevărată prostie să te crezi cel mai tare.

Morala povestioarei este:
Oricine poate pierde într-o singură clipă totul atunci când nu apreciază ceea ce are.