S-ar putea sa fiu mai sensibila in perioada asta...Nu stiu...Sigur sunt uituca, nu ma stresez...Ma regasesc majoritatea timpului intr-un balon roz, linistita, lipsita de stres. Mai mereu obosita si gata sa ma pun la un pui de somn... (De la vreme :) ). In general, nu sunt afectata de nimic.
Insa intr-una din seri, am trecut pe la niste rude sa le lasam invitatia la nunta. Desi intalnirea a fost obijnuita (cu remarci ca nu trec deloc pe la ei ca si cand NU VREAU, desi ii caut cel putin odata pe an si la telefon, in timp ce ei de 30 de ani odata nu au dat un telefon- treaca! nu e necesar), am ramas cu un gust amar, ce-i drept, scurt dar nu l-am putut scoate din minte total...
Printre urarile de bine si noroc, incontienti, sub urmarile propiilor lor frustrari si prejudecati, mi-au insuflat ideea ca exista posibilitatea ca viitoarea nostra casnicie sa n-aiba chiar asa "succes" dat fiind faptul ca experienta copilariei mele n-a fost tare exemplara, cu mama care a divortat de tata alcoolic, care nici in ziua de azi nu s-a schimbat si consuma alcool oridecateori il are in fata. Daca seaman cu mama nu o sa stau eu asa mult sa "sufar" si sa ma "sacrific" o viata pentru "familie".
De fapt ce m-a afectat? Adevarul?
Care este adevarul? (tata tanar cu o mama posesiva doritoare sa detina controlul...Mereu la mijloc intre nevasta tanara si necoapta si mama neinteleapta...A ales "cea mai usoara" cale - alcoolul. Cea mai rea alegere posibila, avand o personalitate violenta fizica si verbala, consumul de acool nu l-a ajutat deloc, mai mult l-a dus la nebunie si la distrugerea familiei. Dupa ani intregi de violenta verbala si fizica pana aproape de moarte, mama si-a luat inima in dinti si pe noi, si a plecat din casa care pana nu de mult era casa noastra. A trebui sa treaca peste vorbe, prejudecati, judecata familie, a vecinilor si a rudelor...A trebuit singura, sa munceasca pentru doi parinti ca sa ne creasca avand si doua si trei locuri de munca.....Ani de zile pana nu de mult, singura ne-a intretinut si s-a asigurat sa avem tot ceea ce au copiii cu "familii normale". A ales sa traiasca pentru noi si sa ne creasca cum a putut mai bine, sa ajungem oameni...Inloc sa fie omorata in bataie si sa ne lase in grija lui.... In timp ce el de atunci si acum, abia daca reuseste sa se intretina pe el...A ramas pe capul mamei sale si a familiei (pentru ca poate, de acolo le vin lor frustrarile)....Ce sa vorbim de pensie alimentara sau vizite...
Desi, probabil insuficient de matura atunci, avand si ea partea ei de vine, mama a facut cea mai buna alegere posibila vreodata pentru noi. A ales sa se lupte!!!! Iar acum, la maturitatea noastra are timp si pentru ea, in sfarsit. Mama isi traieste viata normal, abia acum la 50 de ani.
Daca se pune problema exemplului, mereu voi alege exemplul mamei mele! A ales varianta in care sa ne creasca in liniste, sa ajungem oameni nu frustrate! Sa traim in pace si armonie, nu in permanenta frica de bataie si moarte....
Ani de zile am trait urmarile divortului si a ceea ce am trait in ultimii ani in casa noastra inaite ca mama sa -si ia inima in dinti si sa plece cu noi. Acum la 30 de ani cred ca sunt bine...Insa constienta ca niciodata nu voi scapa de "acele traume".
Au copiii vre-o vina pentru imaturitatea parintilor si pentru deciziile pe care ei le iau in viata? NU!
Doi tineri cand se casatoresc cu siguranta nu se gandesc la despartire. In mic procent contientizeaza ca vor avea parte si de greutati pe parcursul vietii impreuna. Pana la urma asa este viata aceasta. Insa de la probleme ce pot fii rezolvate la traume familiale este aparent, o cale lunga. Personal nu-mi incep casnicia gandindu-ma la divort. Mai mult, tocmai pentru ca stiu cat de greu ne-a fost noua ca si copii dupa divort, si mamei care ne-a crescut singura, cu atat mai mult imi doresc o familie unita...Imi doresc ca Dumnezeu sa-mi dea destula intelepciune pentru a ma bucura de ceea ce-mi ofera si pentru a sti sa gestionez situatiile atunci cand vor aparea.
De un lucru sunt sigura! Viata e prea scurta pentru a trai nefericiti. Imi doresc ca mereu sa iau deciziile cele mai bune pentru ca sa-mi traiesc viata fericita si linistita.
Suntem suma trairilor si experientelor pe care le parcurgem zilnic de la nastere pana la moarte. Cu tot ceea ce am trait eu pana acum voi intra intr-o casnicie.....(copilarie plina de joaca si prieteni multi, copilarie trista plina de frica de bataie......pre adolescenta retrasa si aparent romantica incurabila..introvertita ..prea linistita....adolescenta cu visari cu ochii deschisi, tanara plina de viata, inocenta, energica si visatoare....ani de zile cu frica de a nu ramane "singura"...Apoi tanara, puternica, cu idei si initiativa...luptatoare si un lider innascut:)....Descurcareata :)...Viitoare sotie si mama...)
Pana la urma nu fiecaruia dintre noi ni se intampla asta?
Prea mult analizez lucrurile...Mai bine mi-as trai viata ;) Iar in perioada aceasta este intensa :), n-avem timp sa ne plictisim. Presimt ca va urma una si mai si:)....
Insa intr-una din seri, am trecut pe la niste rude sa le lasam invitatia la nunta. Desi intalnirea a fost obijnuita (cu remarci ca nu trec deloc pe la ei ca si cand NU VREAU, desi ii caut cel putin odata pe an si la telefon, in timp ce ei de 30 de ani odata nu au dat un telefon- treaca! nu e necesar), am ramas cu un gust amar, ce-i drept, scurt dar nu l-am putut scoate din minte total...
Printre urarile de bine si noroc, incontienti, sub urmarile propiilor lor frustrari si prejudecati, mi-au insuflat ideea ca exista posibilitatea ca viitoarea nostra casnicie sa n-aiba chiar asa "succes" dat fiind faptul ca experienta copilariei mele n-a fost tare exemplara, cu mama care a divortat de tata alcoolic, care nici in ziua de azi nu s-a schimbat si consuma alcool oridecateori il are in fata. Daca seaman cu mama nu o sa stau eu asa mult sa "sufar" si sa ma "sacrific" o viata pentru "familie".
De fapt ce m-a afectat? Adevarul?
Care este adevarul? (tata tanar cu o mama posesiva doritoare sa detina controlul...Mereu la mijloc intre nevasta tanara si necoapta si mama neinteleapta...A ales "cea mai usoara" cale - alcoolul. Cea mai rea alegere posibila, avand o personalitate violenta fizica si verbala, consumul de acool nu l-a ajutat deloc, mai mult l-a dus la nebunie si la distrugerea familiei. Dupa ani intregi de violenta verbala si fizica pana aproape de moarte, mama si-a luat inima in dinti si pe noi, si a plecat din casa care pana nu de mult era casa noastra. A trebui sa treaca peste vorbe, prejudecati, judecata familie, a vecinilor si a rudelor...A trebuit singura, sa munceasca pentru doi parinti ca sa ne creasca avand si doua si trei locuri de munca.....Ani de zile pana nu de mult, singura ne-a intretinut si s-a asigurat sa avem tot ceea ce au copiii cu "familii normale". A ales sa traiasca pentru noi si sa ne creasca cum a putut mai bine, sa ajungem oameni...Inloc sa fie omorata in bataie si sa ne lase in grija lui.... In timp ce el de atunci si acum, abia daca reuseste sa se intretina pe el...A ramas pe capul mamei sale si a familiei (pentru ca poate, de acolo le vin lor frustrarile)....Ce sa vorbim de pensie alimentara sau vizite...
Desi, probabil insuficient de matura atunci, avand si ea partea ei de vine, mama a facut cea mai buna alegere posibila vreodata pentru noi. A ales sa se lupte!!!! Iar acum, la maturitatea noastra are timp si pentru ea, in sfarsit. Mama isi traieste viata normal, abia acum la 50 de ani.
Daca se pune problema exemplului, mereu voi alege exemplul mamei mele! A ales varianta in care sa ne creasca in liniste, sa ajungem oameni nu frustrate! Sa traim in pace si armonie, nu in permanenta frica de bataie si moarte....
Ani de zile am trait urmarile divortului si a ceea ce am trait in ultimii ani in casa noastra inaite ca mama sa -si ia inima in dinti si sa plece cu noi. Acum la 30 de ani cred ca sunt bine...Insa constienta ca niciodata nu voi scapa de "acele traume".
Au copiii vre-o vina pentru imaturitatea parintilor si pentru deciziile pe care ei le iau in viata? NU!
Doi tineri cand se casatoresc cu siguranta nu se gandesc la despartire. In mic procent contientizeaza ca vor avea parte si de greutati pe parcursul vietii impreuna. Pana la urma asa este viata aceasta. Insa de la probleme ce pot fii rezolvate la traume familiale este aparent, o cale lunga. Personal nu-mi incep casnicia gandindu-ma la divort. Mai mult, tocmai pentru ca stiu cat de greu ne-a fost noua ca si copii dupa divort, si mamei care ne-a crescut singura, cu atat mai mult imi doresc o familie unita...Imi doresc ca Dumnezeu sa-mi dea destula intelepciune pentru a ma bucura de ceea ce-mi ofera si pentru a sti sa gestionez situatiile atunci cand vor aparea.
De un lucru sunt sigura! Viata e prea scurta pentru a trai nefericiti. Imi doresc ca mereu sa iau deciziile cele mai bune pentru ca sa-mi traiesc viata fericita si linistita.
Suntem suma trairilor si experientelor pe care le parcurgem zilnic de la nastere pana la moarte. Cu tot ceea ce am trait eu pana acum voi intra intr-o casnicie.....(copilarie plina de joaca si prieteni multi, copilarie trista plina de frica de bataie......pre adolescenta retrasa si aparent romantica incurabila..introvertita ..prea linistita....adolescenta cu visari cu ochii deschisi, tanara plina de viata, inocenta, energica si visatoare....ani de zile cu frica de a nu ramane "singura"...Apoi tanara, puternica, cu idei si initiativa...luptatoare si un lider innascut:)....Descurcareata :)...Viitoare sotie si mama...)
Pana la urma nu fiecaruia dintre noi ni se intampla asta?
Prea mult analizez lucrurile...Mai bine mi-as trai viata ;) Iar in perioada aceasta este intensa :), n-avem timp sa ne plictisim. Presimt ca va urma una si mai si:)....
