Tata

Amintirile mele despre el in primii ani ai vietii mele ma fac sa-l vad ca prin ceata ca am avut un tata iubitor, cald, care ne iubea pe noi si pe mama...Se juca cu noi. Era mandru de noi, muncea pentru noi. Facea o echipa buna cu mama si acasa si in societate.  Am impresia de multe ori ca amintirile frumoase despre el de fapt le am pentru ca mama ne povestea frumos despre el ani la rand. De fiecare data cand mai gaseam cate un moment in care povesteam cu mama, aceasta ne spunea despre el lucruri bune pe care le-am trait alaturi de el. Ma chinui sa -mi aduc aminte ceva frumos....In minte imi trec mai mult segvente in care mi-a provocat suferinta, o oarecare durere sau frica. 

Ce s-a intamplat, oare, cu acel barbat? Ce s-a intamplat cu tata?

Brusc, apoi imi aduc aminte de duritatea lui, violenta sa fizica si verbala care mai mult trecea pe langa noi, direct spre mama sau alte fiinte din curte. Undeva in strafundul meu si acum simt frica aceea ce ma patrundea cand se apropia de casa si ii auzeam vocea din curte. Ne  imprastiam ca soriceii fricosi cand auzeam ca ajunge acasa....

Cand nu mai rezista, mama ne lua si pleca de acasa....la prietene, la rude...Ba in chirie...Cat suferea,,,Cata rusine traia......Tin minte ca s-a repetata povestea de cateva ori. Ne linisteam oarecum....Apoi, ne trezeam cu tata care venea sa o roage pe mama sa ne intoarcem acasa...Il tin minte cu lacrimi in ochi, cum plangea si spunea ca nu rezista fara noi..si in genunchi ii promitea ca va fi mai bine, ca nu o sa o mai bata.....Ca va fi mai bine....Uite asa, mama se intorcea cu noi acasa...Vroia sa crestem cu tata. Altceva nu-si imagina mai bun pentru noi.

Binenteles ca ciorba reincalzita n-avea cum sa fie mai buna. Intr-un final, inaite sa o bage pe mama in mormant de la batai, sora mea nu mai rezista.....Mica fiind, numai de 6 sau 7 ani, i-a spus mamei intr-o zi ca ea pleaca la bunici. A fost un semnal real de alarma pentru mama. Ne-a luat de aceasta data de tot si intr-o zi ploioasa a plecat cu noi la bunici....Zici eram satra de tigani.....


La inceput stiam ca e mai bine fara el. Doar am trait in casa cu el.....Apoi, vazand-o pe mama cu se zbate singura pentru noi doua, ani la rand am fost suparata pe el. Aveam momente cand o condamnam pe mama ca nu face ceva sa-l "motiveze" sa contribuie la intretinerea noastra. A preferat sa muneasca la trei joburi decat sa-l bage in puscarie ca nu ne platea pensie alimentara. Nu inteleg ce o fi fost asta? Dragoste pentru el sau pentru noi? (sa nu ne faca si mai mult de rusine ca avem tata in puscarie).....

Eram furioasa cativa ani in adolescenta mea. Incontienta mai mult, pe lipsa lui, pentru truda cu care mama ne-a tinut singura in scoala si a facut ca noi sa fim in rand cu ceilalti copii. Mama ani de zile a trait doar pentru noi...

Tata nu a murit. Insa nu mai face parte din viata noastra deja de aproape doua decenii. Timpul trece atat de repede....
Apoi, am mai crescut si mi-a trecut oarecum...Insa am o multime de intrebari la care inca n-am gasit raspuns...
Oare s-ar fi putut intampla lucrurile si altfel?
In viata deciziile pe care le luam au urmari si asupra celor din viata noastra, asta este clar.
De ce nu a stiut sa ia masuri?
Cum a putut sa stea "linistit" fara sa se gandeasca ca noi avem nevoie de ajutor? Avem nevoie de el ca tata?

Venea odata sau de doua ori in vizita, ne cumpara un suc sau o revista si poate, o pereche de pantaloni...Ma bucuram ca-l vedeam. Sincer...Ma bucuram. Mama niciodata n-a spus ca nu e suficient sau ca a venit cu mana in buzunar....Oare cum putea sa taca si doar sa se bucure ca ne vizita?
Cum e posibil asa ceva? Nu m-as fi putut astepta la asa ceva de la un om in toata firea, un om cu scaun la cap, care altadata era de vaza....
Cum se poate schimba un om cand ia calea alcoolului?
Ce l-a determinat sa faca asta "atat de usor"? Sa renunte la viata lui si sa o continue in asa hal?

Dupa ce-am ajuns la liceu aproape ca-mi era mila de el. Daca avea dorinta sa ma vada, acceptam. Deja m-am obijnuit si am acceptat ideea.....Venea cateva ore sa ne vedem....Cativa ani am vorbit doar daca il sunam eu cand mai imi aduceam aminte. De multe ori mi se parea ca am ramas in amintirea lui tot mici....

Dupa ce m-am maturizat am ajuns sa-l vizitez eu de cateva ori pe an. Nu-mi mai este mila. M-am resemnat oarecum. De multe ori ma intreb, "Ce pot sa fac eu acum?" "Oare il pot ajuta cumva?".

Apoi doar ma bucur ca nu e bolnav. Nu cred ca as putea sta fara sa fac ceva...

Lacrimez...